Plecarea
ar trebui sa fie perceputa ca o actiune fireasca, fara implicatii la nivel
emotional. In fond, asa cum noaptea e urmata de zi, dupa plecare vine, natural,
revenirea. De cele mai multe ori, asa se si intampla. Oamenii dragi pleaca si
se intorc in viata ta. De dor, de drag, pentru ca trebuie sau... pur si simplu.
Plecarea doare putin dar gandul la revenire atenueaza sentimentul. Iar bucuria
reintoarcerii face sa merite toata suferinta.
Sigur
ca, atunci cand cel care pleaca esti tu, durerea se presupune (doar se presupune) ca e mai mica. In
fond, e alegerea ta sa pleci. In plus, acolo unde pleci te asteapta cineva sau
ceva pe post de pansament pentru suflet.
Inteleg cum merge treaba de fiecare data cand imi iau ramas bun de la puii mei
(pentru cateva zile sau chiar pentru cateva ore). Uneori sunt curajosi, alteori
nu. De fiecare data insa lacrimile lor (retinute, ce-i drept, pentru ca au
inteles cumva ca tristetea lor ar stirbi din bucuria mea; Doamne, cat ii iubesc
pentru asta!!!) spun adevarul... Eu le
sorb lacrima cu un sarut, o ascund in suflet si o tin cu mine pana ii revad.
Caldura imbratisarii revederii o topeste pe loc, transformand-o in apa vie
pentru suflet.
Lucrurile
se schimba insa cand cel care ramane esti tu. In sufletul tau se da o lupta
grea: stii ca cel drag tie are nevoie de gandul tau bun si sa te stie suflet
liber si senin; dorul te macina deja iar teama iti da tarcoale insinuant (teama
de ceva concret sau, alteori, de ceva dincolo de cuvinte). Ce alegi sa faci e
important. Sigur, idealul il cunoastem cu totii. Dar, sa fim seriosi, suntem
oameni! Recunosc ca mie nu imi iese intotdeauna prea bine... Ma straduiesc...
Si astept... As putea alege sa plec... Dar atunci verbul "a pleca"
n-ar mai fi un verb intranzitiv de pers. a II-a...
