Dreptul la fericire

De la masa la care mã aflu, privesc amortitã cãtre mesele vecine. Chipuri placide, cu priviri pierdute în ecranele tabletelor, telefoanelor etc... Câte o pereche de ochi mai îndrãzneste când si când sã zâmbeascã dacã are norocul sã aibã cui...

Caut o fãrâmã de fericire...intr-un zâmbet, într-o mânã întinsã, în zulufii unui copil... De negãsit...

Hai, anule, du-te! Rostogoleste-te mai repede spre mâine! Poate acolo am mai mult noroc!

Si, daca n-o fi sã fie nici mâine, asta e! Poate poimâine, poate anul celãlalt, poate în altã galaxie... Dreptul la fericire îl avem cu totii. Datoria noastra e doar sã o cãutãm! Si, când o gãsim, sã stim sã o recunoastem si sã o apucãm cu ambele mâini. Si, mai ales, cu sufletul...

Si sã n-o lãsãm sã plece...

În Ajun

E iarnã (stiu cã e cea mai banalã introducere, pentru care mi-ar fi bãtut obrazul toti profesorii mei de literaturã). Dar e o iarnã atât de atipicã, încât simt nevoia sã o confirm scriptic. Azi, venind spre casã, am avut sentimentul cã e Paste. Mi s-a pãrut nefiresc sã ascult colinde... Doar mirosul specific de fum de lemn si bruma de chiciurã ce-a dantelat stresinile caselor încearcã sã mã convingã cã mã însel. Si, pentru scurt timp, chiar reusesc!

Lumea se agitã ca în fiecare an, în perioada asta. Cadouri, mâncare multã, nevoia de a fi generos, îmbrãcatã în diverse straie... Luminite îmbinate cu stil sau, de cele mai multe ori, fãrã, pe case mici, cochete, usor depresive sau pe ditamai casele (dupã sufletul si buzunarul proprietarului). Programe Tv care abundã în filme tematice, siropoase care încearcã sã ne inducã ideea miracolului etern. Telefoane blocate de mesaje bine intentionate, cumpãrate, din lipsã de inspiratie, pe câtiva centi. Pentru un simplu "Crãciun linistit!", versuri pline de evlavie sau asa-zis umor...

Lumeeee!!! Trezeste-te!!!

Craciunul ar trebui sa fie altceva! Craciunul ar trebui sa fie despre liniste si despre iubire. Despre linistea aia pe care o simti cand omul iubit te priveste si stii ca nu priveste prin tine, ci la tine, pana in adâncul sufletului tãu (indiferent cât de adânc trebuie sã sape). Linistea care se asterne când toatã lumea doarme si gasesti si tu bratele in care sa adormi, fãrã sã te temi cã în câteva minute te va trezi un cosmar. Iubirea care simti ca, neoferitã în cantitati rezonabile, v-ar face bucãti pe amândoi. Prea putinã, ar fi rusinoasã. Un pic prea multã ar ucide. Iubirea pe care o simti când privesti bradul pe care sufletul tãu pereche l-a împodobit pentru tine. Iubirea care strãluceste în ochii omului iubit când îti cântã un colind, chiar dacã nu stie versurile. Iubirea pe care prelungirea ta fizicã si spiritualã, copiii tãi, ti-o oferã cu sau fãrå respect...

În fine, ar mai fi multe de spus despre adevãratul spirit al Crãciunului dar mi-e teamã sã nu supãr mai mult decât am fãcut-o deja! Pânã la urmã, simtiti Crãciunul cum doriti! Trãiti-l asa cum credeti de cuviintã! Dar nu uitati sã îl condimentati cu un strop de dragoste! Opriti-va  o clipã si savurati linistea! Si priviti cerul in noaptea asta! Si puneti-va o dorintã!

Care-i treaba cu ... RESPECTUL?

Vine ieri Mara din parc. La intrarea in casa, o aud spunandu-i Domnicai, doamna care o ingrijeste, in lipsa mea, cu drag si rabdare:

- M-am saturat sa nu ma respecti! Nimeni nu ma respecta in casa asta!

Intrigata, incep sa o descos:

- Cum adica, Mara, sa te respecte Domnica? Ce nu face, ca sa o acuzi de lipsa de respect?

-Pai, nu face nimic din ce o rog! Nu ma lasa sa tip la ea, nu ma lasa sa alerg cu baietii, imi pune mereu caciula pe cap si ma incheie la haina! Nu ma respecta deloc! Si nici tu nu ma respecti! Nimeni nu ma respecta, de fapt, in casa asta!

Hopa...

- Eu nu te respect, Mara? Si ce-ar trebui sa fac pentru a te simti respectata?

Cu ochii stralucind la intrezarirea oportunitatii:

- In primul rand, sa dormi cu mine. Apoi sa imi faci in fiecare seara baie cu bulbuci. Din-aia cu ciocolata! S-apoi sa-mi dai sa mananc muuulte cereale! Si, cand vreau sa ma joc (adica mereu), sa te joci cu mine!

Am luat-o in brate, am strans-o tare si i-am promis ca, incepand de azi, ma voi stradui sa o respect cat pot eu de bine!

Tratat simplist de ... IUBIRE

Def.:IUBIREA = subst. com., fem.  1. stare care justifica de la greseli elementare la fapte regretabile, acte teoretic impardonabile.
                                                   2. sentiment considerat de unii (necunoscatori) nobil iar de cunoscatori inaltator prin suferinta.

Tipuri de iubire:

1. Iubirea - Fluture - caracteristica primelor luni de relatie, cand stomacul nu-ti mai cere de mancare, fiind plin cu fluturi.

    Trasaturi specifice:
    a. timpul nu are consistenta;
    b. prietenii devin deodata inutili, ba chiar te incurca;
    c.  porti o pereche invizibila de ochelari prin care totul se vede deformat, in avantajul net al celui care a dat nastere fluturilor.
    d. trece repede.

2. Iubirea -  Cangur - exista oameni care au nevoie sa-si umple marsupiul; ingrijesc dulcea povara si se panicheaza la cel mai mic semn de neregula;  iubitul/-a are nevoie permanenta de dovezi de atasament, prin urmare cangurii topaie de colo colo cat e ziua de lunga pentru a face dovada sentimentelor lor. Cand obiectul iubirii se revolta (fie pentru ca a crescut si nu mai incape in marsupiu, fie pentru ca s-a saturat de aceeasi sacosa in care este carat), cangurul se stinge incet. Poate fi salvat de aparitia unui nou "pui" caruia i se pare confortabil marsupiul lui.

3. Iubirea - Portofel - este tipul de afectiune pe care au impresia ca o pot cumpara unii. Sunt poate cei mai nefericiti oameni (se simt neputinciosi desi, paradoxal, pot sa cumpere cam tot ce vor; nu stiu niciodata ce simte obiectul pe care l-au achizitionat pentru simplul motiv ca obiectele costa, nu simt). Tipul asta de traire te mistuie ca arsita pe o pastaie.

4. Iubirea de sine - cea mai apriga dintre toate; te  ajuta in momente de restriste (iti activeaza instinctul de  autoconservare) si te face mult mai putin vulnerabil.

5. Iubirea - Conserva - e cea care sudeaza cuplurile si le ajuta sa supravietuiasca. Fiecare cuplu are o camara de sentimente (ele stau pe rafturile sufletelor asemeni unor conserve: de ton in suc propriu, de fasole boabe, de spanac etc.). In functie de nevoi, partenerii gospodari iau de pe rafturile ei ceea ce au nevoie: niste linte pentru liniste, doua felii zemoase de ananas pentru revigorarea relatiei, trei-patru muraturi cand situatia devine periculos de siropoasa. Uneori, cand raman fara conserve, mai fac o vizita prin vecini: mai gasesc un borcan de miere prin camara vecinei (ce conteaza ca vecina poate fi un pic bolnava? daca iau doar cateva lingurite si alea ai grija sa fie de unica folosinta, nu mai ai de ce sa-ti fac griji... )

Asta-i doar prima parte a tratatului. Revin cu ceva completari in curand! Ma puteti ajuta si voi!

Cu iubire de sine,

O gospodina

Istoria unei frunze

Ma bate vantul... Ma ustura ploaia... Ma doare creanga de care stau agatata fara noima. As vrea sa ma rup dar ceva refuza sa se desprinda. M-as smulge dar mi-e teama ca-mi frang nervurile si nu voi mai simti nimic. Macar acum simt (frig, frica, deznadeje).

Simply falling... Ar fi atat de simplu... Ape, cer, noroi...atat de putin...atat de mult...

Cat de scurta este viata unei frunze? Dar a unei picaturi de ploaie? A mea a fost destul de lunga si frumoasa! Acum a venit si iarna mea. Ar trebui sa cad si sa astept o noua primavara. Cu tot ce poate aduce ea.

Ma privesc in balta in care ma oglindesc. Nu ma recunosc. Nu ma mai recunosc de ceva vreme. Frunza de pe creanga alaturata imi sopteste ca nu mi-am ales o oglinda buna. Stand atarnata, e destul de greu sa alegi. Un motiv in plus sa prind curaj sa ma desprind. Sa las ploaia sa ma inmoaie si vantul sa ma smulga. Sa ma poarte unde va dori.

Uite si un rau! Nici macar nu e departe! Cu putin noroc, ajung pe malul lui, de unde o unda jucausa ma va culege. Ma va purta cu ea o vreme. Sigur, se va plictisi, la un moment dat (in fond, cu totii o facem...). Dar voi apuca sa mai simt, sa mai vad, sa mai aud, sa mai miros. Hei, pesimistule, nu-mi strica povestea! Stiu ca tu crezi ca nu obtin decat o amanare. Dar, pana la urma, nu toti facem asta? Amanam deznodaminte de care ne temem sau pe care nu le dorim pentru ca refuzam sa acceptam ca ni se intampla chiar noua?

Uite si o crizantema! Mare, galbena, iti taie rasuflarea! Saraca! Are convingerea ca ei nu i se poate intampla nimic rau! Oare nu i-a spus nimeni pana acum ca, in programa scolara, e trecuta la categoria "flori de toamna", ceea ce ii delimiteaza clar durata de viata?

Am inceput sa scartai... Ploaia s-a oprit si ea de mult... A ramas doar vantul care bate, bate convingator... Trage de mine... Stie ca poate... Mai lasa-ma putin! Doar putin!

Sau hai ca mai bine vin!!!

 

Epistola

Mai sunt oameni (putini, ce-i drept) care scriu si trimit scrisori. Scrisori de suflet, cuminti, asezate. Scrisori arzande in care se redau pe ei insisi pentru ca le e mai usor asa. Scrisori timide care vor sa spuna dar se rusineaza si aleg doar sa sugereze, astfel incat destinatarul se vede nevoit sa citeasca printre randuri.

Unele sfarsesc in sertare, netrimise de teama sau din orgoliu. Altele, mai putin norocoase, ajung pe fundul unui cos de gunoi si, daca sunt cu adevarat ghinioniste, cosul este roz-roz.

Cu putin noroc, mai putin de jumatate dintre scrisori ajung in mainile destinatarilor. Aici, lucrurile se complica din nou. Cel caruia i-ai scris poate fi norocosul posesor al unei inteligente emotionale care sa-i permita sa simta si sa patrunda intelesul vorbelor tale. Sau poate alege s-o trimita, fara s-o deschida, in acelasi cos (fie, de data asta este unul clasic, cenusiu).

Dar mai este o categorie reprezentata de cei care corespondeaza. Dialogul epistolar este o binecuvantare pentru ei. Isi astern sentimentele cu nerabdare si asteapta raspunsul cu smerenie. Astia sunt oamenii pentru care sms-urile sunt doar niste inventii triste. Ei pot petrece nopti intregi asternand pe hartie sau devorand fraze vii, mustind de sentiment. Nu-i inteleg pe cei ce nu-s ca ei dar nici nu pretind sa fie intelesi. Ei doar scriu si asteapta sa citeasca...  Si, din cand in cand, mai beau o ciocolata calda...

Cand " a pleca" este un verb intranzitiv de persoana a II-a sg.

Plecarea ar trebui sa fie perceputa ca o actiune fireasca, fara implicatii la nivel emotional. In fond, asa cum noaptea e urmata de zi, dupa plecare vine, natural, revenirea. De cele mai multe ori, asa se si intampla. Oamenii dragi pleaca si se intorc in viata ta. De dor, de drag, pentru ca trebuie sau... pur si simplu. Plecarea doare putin dar gandul la revenire atenueaza sentimentul. Iar bucuria reintoarcerii face sa merite toata suferinta.

Sigur ca, atunci cand cel care pleaca esti tu, durerea se presupune  (doar se presupune) ca e mai mica. In fond, e alegerea ta sa pleci. In plus, acolo unde pleci te asteapta cineva sau ceva pe post de pansament pentru  suflet. Inteleg cum merge treaba de fiecare data cand imi iau ramas bun de la puii mei (pentru cateva zile sau chiar pentru cateva ore). Uneori sunt curajosi, alteori nu. De fiecare data insa lacrimile lor (retinute, ce-i drept, pentru ca au inteles cumva ca tristetea lor ar stirbi din bucuria mea; Doamne, cat ii iubesc pentru asta!!!) spun adevarul...  Eu le sorb lacrima cu un sarut, o ascund in suflet si o tin cu mine pana ii revad. Caldura imbratisarii revederii o topeste pe loc, transformand-o in apa vie pentru suflet.

Lucrurile se schimba insa cand cel care ramane esti tu. In sufletul tau se da o lupta grea: stii ca cel drag tie are nevoie de gandul tau bun si sa te stie suflet liber si senin; dorul te macina deja iar teama iti da tarcoale insinuant (teama de ceva concret sau, alteori, de ceva dincolo de cuvinte). Ce alegi sa faci e important. Sigur, idealul il cunoastem cu totii. Dar, sa fim seriosi, suntem oameni! Recunosc ca mie nu imi iese intotdeauna prea bine... Ma straduiesc... Si astept... As putea alege sa plec... Dar atunci verbul "a pleca" n-ar mai fi un verb intranzitiv de pers. a II-a...

 

Un pescăruș... Doi pescăruși...

Un pescăruș... Doi pescăruși...

Urmăream zilele trecute plimbarea șăgalnică a norilor pe un cer deloc indiferent ( părea iritat de prea mult sau prea puțin, de prea devreme sau prea târziu, de prea sau deloc). E un joc pe care copiii mei îl joacă atunci când au epuizat formele mai concrete de ghidușie: dau nume norilor.

- Uite, mami, ăla are cocoașă! E o cămilă sau un dromader?
- Și dincolo parcă e un inorog... Sau e un rinocer?
- Nu știu, dragii mei! Dar, cu siguranță, văd acolo un corn...

Și joaca de-a prietenii norilor continuă până găsim un petec de cer senin sau până adorm puii!

Asta făceam și deunăzi când, dintre nori, a țâșnit un pescăruș temerar. Se vedea bine cât de mult îi place ce face. Părea că se joacă. Vântul îl purta gratuit, în baza prieteniei incontestabile. Marea îi oferea tot ce avea nevoie: hrană, muzică, emoție... Și totuși ceva lipsea din peisaj. Ceva îmi dădea sentimentul că pescărușul meu nu-i tocmai fericit! Nu mi-a luat mult timp să înțeleg motivul: temerarul meu, frumosul meu, îndrăgitul de vânt și mare, era ... FOARTE SINGUR!!! Dar, cât ai zice "of", de nicăieri a apărut un alt pescăruș. Nu știu dacă la fel de frumos sau la fel de temerar. Părea puțin mai mic și mai timid. Dar vântul îl purta la fel de lin și marea își frământa valurile în același ritm și pentru prietenul cel nou. Iar pescărușul temerar a început deodată să strălucească mai tare. Știa și el că nu mai e singur!

De gustibus...

O curiozitate nejustificabilă ferm m-a împins să-mi întreb prietenii, familia, cunoscuții despre gustul iubirii. Știu, de cele mai multe ori, sentimentele sunt asociate diverselor culori. Să-ntrebi de gust poate părea un pic ciudat. Dar hai să vedem ce răspunsuri am obținut: "dulce-amărui" (gutuie, apă de izvor, vis în geana zorilor, nas în roua florilor...); "dulce-acrișor"(generația ketch-up-ului, indecisă, greu de mulțumit dar uneori prea ușor...); "amărui" (senectutea, în fața căreia mă înclin cu dragoste și respect pentru felul în care, în ciuda gustului, a știut să-și poarte sentimentul curat până azi; zâmbește senin și știe că și mâine și peste un an va simți la fel pentru omul căruia îi e alături de o viață...); "bun" (cel mai tranșant răspuns dintre cele primite, rotund, complet - cozonac cu multă nucă, ghiveci fierbinte în care înmoi pâinea aburindă, bulz muntenesc răscopt, tarta cu piersici pe care mi-a pregătit-o mama azi...).

Lista e lungă. Aștept să o completați!

Eu aleg să gust iubirea frecvent, pentru că, de fiecare dată, descopăr arome noi. Ieri a fost metalică (așa, ca atunci cănd muști chifteaua fierbinte și te arde pe cerul gurii). Azi am simțit-o sărată (lacrimi culese de pe buzele arse de soare). Mâine sigur va avea alt gust. Vă țin la curent!

In ultima vreme am simtit nevoia sa scriu mai mult. Poate de greu, poate de plictiseala, poate din dorinta de a spune lucruri pur si simplu. Poate ca am scris pur si simplu de dor de a scrie. Cert e ca au fost prieteni care m-au sfatuit sa-mi fac un blog. Asta m-a pus in fata unei incercari noi: descurca-te, domnita, in jungla tehnologiei...Si uite ca m-am descurcat!

Deocamdata va salut cu timiditate pe voi astia experimentati si promit sa revin cand mai prind putin curaj!