Poveste de iarna - Preambul

M-am plictisit sa fiu trista. Mi-au obosit ochii de atata nefericire si sufletul de atata alergat. Am hotarat ca e timpul sa ma opresc. Din asteptat, din cautat, din rascolit si cantarit. Viata e intr-un fel pe care nimeni nu are dreptul sa-l judece. De fapt, e in atatea feluri, ca nimeni nu are dreptul sa se planga. Fie o iei ca atare, fie o iei peste bot.

Eu am luat-o. Si...si....

Se apropie finalul de an. Mai am exact 31 de zile sa regasesc bucuria care candva ma facea irepetabila. E o provocare pe care cineva care ma iubeste mi-a lansat-o azi. Vreau sa reinvat sa rad cu ochii. Vreau sa imi vad cu adevarat copiii si pe cei atat de multi care imi sunt aproape dar pe care, de durere sau teama, i-am indepartat. Vreau sa merg acasa (n-am uitat drumul, doar l-am ratacit putin). Vreau sa nu imi mai fie frig. Vreau sa cred din nou. Sa cred in oameni, in vise, in Mos Craciun, in iubire, in ingeri. Si mai vreau sa uit. Sa iert mai intai, complet si adevarat. Si-apoi sa reincep sa traiesc.

Despre suferinta am citit mult. Am si simtit-o cel putin la fel de mult. Credeam ca am ajuns la fundul sacului. Am inteles insa ca m-am inselat. Ca sa intelegi suferinta, trebuie sa te doara rau. Rau de tot. Sa ajungi in hau si sa zaci acolo pana simti ca nu mai poti. Exact atunci cand simti ca durerea nu poate fi mai mare, vine linistea.

In asteptarea ei, am sa scriu povesti frumoase. Despre iarna, cu copii, ai mei sau ai altora, despre mici bucurii de care ma impiedic in fiecare zi dar pe care am uitat sa le apreciez, cu oameni buni cu suflete frumoase de care este inca lumea plina. Am sa-mi  torn cate un ceai de mere si scortisoara, imi voi incalta botosii mei prietenosi si, invelita in halat, voi toarce fir magic de poveste...