Undeva in afara Bucurestiului, nici prea departe sa te simti sfasiat dar suficient de departe ca sa intelegi diferenta, ma asteptau oameni simpli care s-au bucurat din suflet ca m-au revazut, vreo doua pisici suparate rau pe vremea de-afara si o turma de caini a caror dispozitie, ca si a noastra, le oglindea sufletul obosit sau, dupa caz, jucaus.
Dar, dincolo de toate astea, eu asteptam sa-i revad pe EI. Sa le simt caldura, sa le privesc ochii blanzi si sa le ascult sufletul soptindu-mi. Ca nu am de ce sa ma tem. Ca va veni si linistea, si bucuria. Ca va fi bine. Si sunetul inimii lor a fost atat de clar, incat nu am avut nevoie decat sa deschid lacatul sufletului meu. Si el a inteles tot ce era de inteles.
E drept ca m-a ajutat si sunetul lemnelor trosnind convingator a poveste de adormit Mara in serile cand pica ochelarii de pe nas si totusi inima sprintena nu ingaduie somnului sa sarute ochi frumosi si obositi.
Mi-am ascultat copiii razand in hohote, din cele mai tembele motive, le-am sorbit inocenta cu sete si le-am admirat increderea si convingerea ca unul din cainii pe care ii mangaiau e un lup adevarat, venit din padure de dor sa fie iubit. I-am privit calarind semet dar atat de aproape de inima cailor lor frumosi care, cu siguranta, le soptea si lor ceea ce aveau nevoie sa auda ca sa se simta intregi. Le-am rasplatit frumusetea cu zambete, un papanas cu dulceata de caise si un ceai fierbinte.
Iar la final m-am privit adanc in ochii unei mate venite parca de pe alta lume, sa-mi aduca aminte de mine. O privire directa, patrunzatoare, fara drept de apel: "Revino-ti! Si mai treci pe la noi din cand in cand!"
O sa mai trec si promit sa aduc si niste biscuiti cu lapte! Ca mi-a zis Mara ca Mos Craciun e la dieta...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu