DOR

 

Esti cu mine... tot timpul. Fara dubii.  Singura certitudine din viata mea: iubirea ta si a copiilor mei. Doar ca a ta a fost neconditionata.

 

Te-am urat cand ai plecat. Din tot sufletul meu. Pentru ca golul pe care l-ai lasat stiam ca nu-l va putea umple nimeni. Si pentru ca am simtit ca n-ai luptat deloc. Ti-a placut ideea de aventura. Ai vrut neaparat sa vezi dincolo de zid.

 

Si m-am urat pe mine. Pentru ca, dupa ce m-am razboit cu tine, dupa ce ti-am prelungit agonia, din egoism, recunosc, m-am lasat prinsa in jocul tau. Si te-am lasat sa pleci.

 

Ai facut-o asa cum ti-a placut tie: savurand o tigara fara filtru, cu geamul larg deschis. Fara martori, fara povestitori. Ma intreb daca in clipele alea ti-am trecut prin gand. Probabil ca nu. Aveai telefonul permanent langa tine. Multa vreme m-am pacalit ca mi-ai dat macar un apel. Si ca l-am sters din greseala. Acum stiu ca nu a fost asa. Nu m-ai avut in gand. Pentru ca iti eram prea mult in suflet...

 

Sper ca aventura  merita...

 

Stiu ca ma vezi...Si ca nu-ti plac tot timpul... Mai ales in ultima vreme... Imi cauti cu siguranta "rasul din privire"... L-am pierdut, recunosc, o data cu telefonul care ma anunta ca ai plecat... Si, intre timp, am mai pierdut o multime de lucruri. Unele poate prea usor... M-ai vrut tot timpul o luptatoare. M-ai iubit tocmai pentru ce stiai ca pot si ca sunt. A ramas doar o umbra care, cu siguranta, te intristeaza. Dar e ceva ce nu s-a schimbat in mine: DORUL de tine. Crunt. Innebunitor. Inutil.

 

Ai grija de tine...pentru mine...

Pretul libertatii

 Urasc matematica. Cu atat mai mult cu cat o simt la fiecare pas suflandu-mi in viata. Fericirea pare de neatins. Iubirea costa dureros de mult. Linistea se castiga cu greu. Toate starile de bine sunt cuantificabile. E totul atat de matematic... 

 

Scoate viata la taraba ce vrei si ce nu vrei: bucurii la pret rezonabil, cate-o drama la pret de nimic. Ne targuim, indrazneti dar acceptam, in final, oferta. N-avem incotro. Platim pretul, primim ce pare ca ne dorim si pornim spre casa cu speranta ca sacosa ne e plina cu ce trebuie. Uneori dam gres in asemenea hal incat nici cel mai mare tomberon nu-i suficient de incapator pentru a adaposti ce-am carat de la piata.

 

Am vrut si eu, asemeni voua tuturor, putina iubire (hai, recunosc, putin mai multa...). Nefiind un bun negociator, am primit-o la un pret destul de piperat. S-a lasat cu lacrimi multe, dureri de nebanuit si dezamagire cat cuprinde. N-a fost sa fie. Poate in alta viata, la alta taraba...

 

Am pornit in cautarea libertatii. Am gasit-o ascunsa printre cateva legaturi de amor nebun si cuvinte frumoase. Am apucat-o cu ambele maini. O mai vanau cateva perechi de ochi. N-am intrebat cat costa. N-aveam niciun ban in buzunar. Am luat-o pe datorie. Mi-a dat-o viata. Zambind. Stia zambetul ei ce stia. Doamne, cat s-a mai distrat viata pe seama mea...

 

 

Povestea caprioarei

Mergeam ieri pe strada. La un semafor vad o zvarluga bruneta de vreo 4 ani, plina de carlionti, adunati evident la repezeala intr-o coada rebela. Purta un maieu cu cel putin trei numere mai mare, peste niste picioruse perfecte, dezgolite complet. Talpile goale simteau asfaltul asumat, fara nicio teama. O mana se misca liber pe langa trupul mic dar atat de viu. Cealalta statea agatata de turul unor pantaloni asezati pe un trup parca suparat pe viata, pe moarte, pe tot...

Ochii mei i-au urmarit mana agatata cu incapatanare de cea pe care o certam deja in gand pentru faptul ca si-a permis sa uite chiar si pentru cateva clipe ca e mama. Gestul ferm al fetitei despuia aproape fiinta nu cu mult mai mare decat ea. Pantalonii fluturau trist, un maieu la fel de labartat ca al fetiteti atarna buimac, lasand un san aproape invizibil la vedere. Talpile perfecte erau la fel de libere ca ale fetitei. Un singur lucru le diferentia pe cele doua: mainile. Mama le avea deasupra capului, intr-o incercare disperata de a sustine trei cutii pline cu ceva ce semana a fructe sau legume sau si una si alta... Corpul mic se clatina vizibil sub povara... Ochii erau lipsiti de orice licarire...Le-am cerut iertare in gand si-am alungat nodul din gat privind o floarea-soarelui ce se itea din cutia din varf... 

Mi-am coborat apoi privirea spe chipul caprioarei, cu teama ca voi regasi aceeasi tristete pe obrajii ei, pe buze si, mai ales, in ochi. Nu-mi amintesc sa fi vazut de destula vreme un suras atat de senin, ochi mai luminosi si obrajori mai curati. M-a privit zambind, la fel de de liber cum stapanea asfaltul. I-am intors zambetul si i-am soptit in gand ceva ce doar noi doua stim...
  

Furtuna din ochi

Am participat zilele trecute la un curs de perfectionare. Suna pompos. N-a fost deloc. A fost frumos, onest, asezat. Am cunoscut oameni cu zambet in ochi si dureri de nebanuit in suflet. Ma inclin cu respect! Povestile lor m-au facut sa inteleg ca, dincolo de suferintele marunte sau de adevaratele drame din vietile noastre, ramanem suflete ancora, constiinte puternice, trupuri pretext.

Am vorbit mult despre DISCRIMINARE pe teme  de gen, de etnie, de dizabilitati. Au fost multe discutii. Unele patimase. Altele emotionante. Ma voi referi la cea care m-a marcat. Dezbaterea pe marginea  documentarului "A Divided Class". O profesoara din State i-a supus pe elevii ei de clasa a III-a  unui experiment catalogat de unii drept dur, de altii genial. Timp de doua zile, copiii au fost impartiti in doua tabere: una reprezentata de cei ai caror ochi au culoarea albastra si cealalta alcatuita din cei cu ochii caprui. Pe scurt: intr-o zi, pustii albastrui au fost declarati de profesoara superiori celor cu ochi caprui, in cealalta zi rolurile au fost inversate. Au existat si "etichete": niste gulerase pe care "asupritii" trebuiau sa le poarte. Inca din prima zi, la cateva ore de la debutul experimentului, a aparut si prima bataie: o pereche de ochi caprui s-a razvratit; ochii albastri s-au aparat.

 Cruda experienta dar, se pare, utila. Multi ani mai tarziu, copiii deveniti adulti s-au reintors in scoala, unii impreuna cu partenerii, sa-si viziteze batrana profesoara. Au revazut filmul realizat in timpul experimentului si, dupa vizionarea acestuia, i-au impartasit profesoarei trairi vechi si noi. Lectia primita i-a facut sa inteleaga adevaratul sens al discriminarii.

Mi-as dori sa cred ca si noi ne putem invata copiii despre discriminare. Despre inutilitatea ei. Despre raul pe care il sadeste in sufletele noastre si, mai ales, despre ranile pe care le deschide in sufletele celor pe care ii ranim. Despre cat de important este sa inteleaga ca egalitatea de sanse nu e doar o expresie, ci un drept al nostru al tuturor, indiferent de culoarea pielii, statut social, sex, varsta etc. Despre faptul ca IUBIREA este mult mai la indemana decat URA, CURAJUL mult mai util decat FRICA...

 

De-a v-ati-ascunselea

Se-ntampla sa intram in impas...de idei, de sentimente, de ce vreti voi... Ne panicam... Si frica naste urat si murdar... Constiinta, pentru cei care au, nu ii lasa sa faca rau si incepe un joc la fel de crud: de-a v-ati ascunselea sentimentelor...

Iubesc?  Voi mima indiferenta, pentru ca stiu ca indiferenta doare uneori mai tare decat lipsa iubirii.

Doresc? Tac. Voi fi in siguranta.

Mi-e frica? Nu-mi expun vulnerabilitatea... e prea riscant... Imi fac curaj sau macar pretind...Si zambesc... Cei mai multi nu se prind de truc...

Imi vine sa urlu... de una, de alta... Bag capul in perna si-i incredintez ei toata durerea mea, doar e cea mai sigura confidenta...

Ma sufoca singuratatea? Aiurea! N-a murit nimeni de asa ceva sau, cel putin, nu am auzit sa fie trecuta pe undeva la cauza decesului... Un window shopping scurt, o inghetata cu alune de padure, o cana mare cu apa si muuuulta lamaie, o Fergie cu decisiva "Big Girls Don't Cry" si fuge singuratatea sau, in cel mai rau caz, se ascunde intr-un colt de suflet si sta acolo pana la urmatorul moment de panica.

Regrete? Cica nu trebuie sa regret nimic. Totul se intampla cu un scop. Mai ales lucurile urate. Sunt lectii de viata din care castigi/inveti cate ceva. Asa ca pretind ca nu am niciun regret. Zambesc, pretind ca iert si, mai ales, ca uit. Si cat de experimentata si castigata ma simt! Bleah...

Si uite-asa, zi de zi, joc cel mai cunoscut joc al copilariei mele: de-a v-ati-ascunselea. Si-n jocul meu intri si tu. Si ne jucam din zori si pana-n creierii noptii. Uneori castig eu. Alteori tu. Niciodata amandoi. De cele mai multe ori niciunul. Si, epuizati, ne intindem sufletele aproape de inima pamantului. Ne incarcam putin si-o luam de la capat.

Dar oare pana cand?