Dulapul Zanei Scortisoara

Frig tare afara!!! Copaci zgribuliti, catei morocanosi, cate-un clinchet de clopotel zgandarit de vantul tot mai nerabdator sa scuture norii aducatori de zapada...

Casuta alba de pe Strada Linistita din orasul Zumzet, singura casa alba, mica, unde vara doarme Obama, motanul cartierului, cand sub brad, cand langa trandafirul rosu, nu simte frigul de-afara. Aici e cald si multa lumina.Si, de cele mai multe ori, foarte liniste. Doar uneori, cand noaptea se asterne molcoma peste toate, picurand stropi de vis pe genele copiilor cuminti, de undeva din bucataria senina a casei se aud niste soapte.

Daca nu ai somn si o iei tiptil dupa mirosul inconfundabil, te trezesti nas in nas cu o lume de poveste. Poarta ti-o deschide chiar stapana taramului: Zana Scortisoara. Dar nu asa, oricum. Ai nevoie de o parola. In fiecare zi si in fiecare seara alta. Uneori esti primit cu zambet cald si o cescuta de cafea, alteori, daca te prezinti nepoliticos sau incruntat, Zana te alunga, de teama sa nu ii sperii puii de lingura. Ai nevoie de putin zahar brun pentru niste fursecuri? Zana tine sfat si, daca zaharnita crede in harul tau de bucatar, te imprumuta cu drag. Daca n-o convingi, te amana doar. Sa mai cresti un pic intr-ale bucatariei.

Dar de cateva zile, in dulap e mare zarva. Zana e tot bosumflata. Nimeni nu a mai reusit sa-i deschida dulapul. In Casa Alba nu a mai baut nimeni ciocolata calda, nu s-a mai auzit ceainicul suierand, laptele a fost baut la micul dejun fara miere si, cel mai trist, fara pic de scortisoara. Bucataria plina de lumina candva e  trista de cand usa dulapului nu s-a mai deschis. Se mai aude doar din cand in cand cate un oftat.

De-as avea putin timp si muuuuulta rabdare, as cerceta si-as incerca sa aflu ce vant neprielnic a zdruncinat taramul de poveste cu aroma de scortisoara.

Poate am sa fac rost de timp si poate, daca am noroc, voi gasi prin buzunare si un rest de rabdare. Si-am sa incerc sa dezleg misterul. Pana atunci, voi sa fiti cuminti, sa visati frumos si sa-l lasati pe Mos Craciun sa va aduca ce crede el de cuviinta. Ca el stie cel mai bine...

Ascultand soaptele cailor

Cand lumea freamata de bucurie ca azi e o zi mare, in pasi de parada, cu gandul la ciolanul din fasole si sufletul la orice alta tara decat cea pe care o gratuleaza cu atata usurinta, eu mi-am luat lumea-n cap si copiii in masina unei prietene si am intins-o la ceas de pranz, lipsit de taina, catre un loc unde imi respira sufletul cu adevarat.

Undeva in afara Bucurestiului, nici prea departe sa te simti sfasiat dar suficient de departe ca sa intelegi diferenta, ma asteptau oameni simpli care s-au bucurat din suflet ca m-au revazut, vreo doua pisici suparate rau pe vremea de-afara si o turma de caini a caror dispozitie, ca si a noastra, le oglindea sufletul obosit sau, dupa caz, jucaus.

Dar, dincolo de toate astea, eu asteptam sa-i revad pe EI. Sa le simt caldura, sa le privesc ochii blanzi si sa le ascult sufletul soptindu-mi. Ca nu am de ce sa ma tem. Ca va veni si linistea, si bucuria. Ca va fi bine. Si sunetul inimii lor a fost atat de clar, incat nu am avut nevoie decat sa deschid lacatul sufletului meu. Si el a inteles tot ce era de inteles.

E drept ca m-a ajutat si sunetul lemnelor trosnind convingator a poveste de adormit Mara in serile cand pica ochelarii de pe nas si totusi inima sprintena nu ingaduie somnului sa sarute ochi frumosi  si obositi.

Si ciocolata aburinda in cana ce-mi mangaia mainile. Si scrasnetul rotilor carutei pe care o admiram de la geam, imaginandu-mi-o pe un drum inghetat de tara, incarcata cu suflete de oameni liberi cu adevarat.

Mi-am ascultat copiii razand in hohote, din cele mai tembele motive, le-am sorbit inocenta cu sete si le-am admirat increderea si convingerea ca unul din cainii pe care ii mangaiau e un lup adevarat, venit din padure de dor sa fie iubit. I-am privit calarind semet dar atat de aproape de inima cailor lor frumosi care, cu siguranta, le soptea si lor ceea ce aveau nevoie sa auda ca sa se simta intregi. Le-am rasplatit frumusetea cu zambete, un papanas cu dulceata de caise si un ceai fierbinte.

Iar la final m-am privit adanc in ochii unei mate venite parca de pe alta lume, sa-mi aduca aminte de mine. O privire directa, patrunzatoare, fara drept de apel: "Revino-ti! Si mai treci pe la noi din cand in cand!" 

O sa mai trec si promit sa aduc si niste biscuiti cu lapte! Ca mi-a zis Mara ca Mos Craciun e la dieta...

Poveste de iarna - Preambul

M-am plictisit sa fiu trista. Mi-au obosit ochii de atata nefericire si sufletul de atata alergat. Am hotarat ca e timpul sa ma opresc. Din asteptat, din cautat, din rascolit si cantarit. Viata e intr-un fel pe care nimeni nu are dreptul sa-l judece. De fapt, e in atatea feluri, ca nimeni nu are dreptul sa se planga. Fie o iei ca atare, fie o iei peste bot.

Eu am luat-o. Si...si....

Se apropie finalul de an. Mai am exact 31 de zile sa regasesc bucuria care candva ma facea irepetabila. E o provocare pe care cineva care ma iubeste mi-a lansat-o azi. Vreau sa reinvat sa rad cu ochii. Vreau sa imi vad cu adevarat copiii si pe cei atat de multi care imi sunt aproape dar pe care, de durere sau teama, i-am indepartat. Vreau sa merg acasa (n-am uitat drumul, doar l-am ratacit putin). Vreau sa nu imi mai fie frig. Vreau sa cred din nou. Sa cred in oameni, in vise, in Mos Craciun, in iubire, in ingeri. Si mai vreau sa uit. Sa iert mai intai, complet si adevarat. Si-apoi sa reincep sa traiesc.

Despre suferinta am citit mult. Am si simtit-o cel putin la fel de mult. Credeam ca am ajuns la fundul sacului. Am inteles insa ca m-am inselat. Ca sa intelegi suferinta, trebuie sa te doara rau. Rau de tot. Sa ajungi in hau si sa zaci acolo pana simti ca nu mai poti. Exact atunci cand simti ca durerea nu poate fi mai mare, vine linistea.

In asteptarea ei, am sa scriu povesti frumoase. Despre iarna, cu copii, ai mei sau ai altora, despre mici bucurii de care ma impiedic in fiecare zi dar pe care am uitat sa le apreciez, cu oameni buni cu suflete frumoase de care este inca lumea plina. Am sa-mi  torn cate un ceai de mere si scortisoara, imi voi incalta botosii mei prietenosi si, invelita in halat, voi toarce fir magic de poveste...

Tratat simplist de ... IUBIRE - continuare...

Identificasem, în prima parte a articolului, vreo cinci feluri de-a iubi. Am promis o continuare a călătoriei prin universul păcălicios al acestui sentiment. Cu scuze de 2 secunde pentru întârzierea pe care sunt sigură că o veți ierta pentru simplul motiv că, dacă sunteți aici, mă aveți un pic la suflet, voi intra direct in subiect:

6. IUBIREA LOCOMOTIVĂ: Aflată pe peronul unei halte, la granița dintre AM IUBIT și VOI IUBI, închid ochii, ostenită de atâta simțit. Alunec ușor în amintiri și senzația e atât de plăcută, încât tentația de a mă lăsa acaparată de trecut e de înțeles ( miros de nisip ud, amestecat cu alge, gustul primului tău sărut, frisonul pe care îl trăiește fiecare milimetru al pielii mele doar la amintirea atingerii tale...). Mă trezește sunetul strident al unei locomotive. Sunt bulversată. N-o așteptam. Mă scoate din starea cu care devenisem prea buna prietenă. Nu vreau să urc. Nu știu destinația. Nu știu nimic. Iar eu sunt obișnuită să știu totul. Mecanicul e un tip foarte insistent. Un apel. Și încă unul. Și iată-mă intr-unul dintre vagoane. N-am mai călătorit de mult cu trenul. Vagonul e plin. De oameni care, asemeni mie, au fost loviți, la ceas de seară, de ceva ce le depășește puterea de înțelegere. Le-a trecut un tren prin suflet.

7. IUBIREA PÂNZĂ DE PĂIANJEN: Sunt oameni sau poate nu chiar oameni care au un har. Sau poate doar un dar. Au o capacitate extraordinară de a crea, din cuvinte și gesturi, un univers care te atrage fără drept de apel. Renunți de bunăvoie la tot ce te înconjoară pentru că țesătura atent migălită îți pare ceva de nerefuzat. Te înfășori singur/-ă în moliciunea pânzei, trăind senzații pe care nu poți și nici nu vrei să le explici. Până când, la un moment dat, te trezești atât de strâns înfășurată încât nu mai poți respira. Moment in care ai două șanse. Rămâi înfășurat/-ă, bucurându-te de confortul culcușului creat, hrană sigură pentru păianjenul sufletului tău. Sau te zbați și reușești să rupi pânza. Vei cădea. Va durea ca dracu' o vreme. Există riscul să rămâi mutilat pe viață. E pură chestiune de alegere.

8.  IUBREA IREVERSIBILĂ: Începe insinuant sau abrupt. Nu înțelegi prea bine ce-i cu tine dar e evident că n-ai mai simțit așa ceva vreodată. E un amestec de preaplin sufletesc, atracție fizică, teamă de necunoscut dar și entuziasm fără margini la gândul că, dintr-o dată, te simți capabil/-ă să schimbi tot în tine, să devii ceea ce n-ai crezut vreodată că poți și acum realizezi că ți-e atât de ușor să fii. E o iubire grea. Te mistuie clipă de clipă. Te lasă la propriu fără aer. Te stoarce de lacrimi. Și, de cele mai multe ori, te răpune. Pentru a supraviețui, te rupi de tot. Dar ea rămâne în tine, cu tine. Până la final. Insinuant. Sau, mai degrabă, abrupt.

9. IUBIREA LINIȘTE binevenită oricând dar căutată cu ardoare când sufletul ți-a ajuns undeva la glezne, prăfuit, abia respirând, gata să fie strivit de orice pereche neatentă de pantofi. E oaza pe care o găsești cu gâtul uscat de-atâta hălăduit prin deșert. Și unde e bine să rămâi și să reînveți să te bucuri...

DOR

 

Esti cu mine... tot timpul. Fara dubii.  Singura certitudine din viata mea: iubirea ta si a copiilor mei. Doar ca a ta a fost neconditionata.

 

Te-am urat cand ai plecat. Din tot sufletul meu. Pentru ca golul pe care l-ai lasat stiam ca nu-l va putea umple nimeni. Si pentru ca am simtit ca n-ai luptat deloc. Ti-a placut ideea de aventura. Ai vrut neaparat sa vezi dincolo de zid.

 

Si m-am urat pe mine. Pentru ca, dupa ce m-am razboit cu tine, dupa ce ti-am prelungit agonia, din egoism, recunosc, m-am lasat prinsa in jocul tau. Si te-am lasat sa pleci.

 

Ai facut-o asa cum ti-a placut tie: savurand o tigara fara filtru, cu geamul larg deschis. Fara martori, fara povestitori. Ma intreb daca in clipele alea ti-am trecut prin gand. Probabil ca nu. Aveai telefonul permanent langa tine. Multa vreme m-am pacalit ca mi-ai dat macar un apel. Si ca l-am sters din greseala. Acum stiu ca nu a fost asa. Nu m-ai avut in gand. Pentru ca iti eram prea mult in suflet...

 

Sper ca aventura  merita...

 

Stiu ca ma vezi...Si ca nu-ti plac tot timpul... Mai ales in ultima vreme... Imi cauti cu siguranta "rasul din privire"... L-am pierdut, recunosc, o data cu telefonul care ma anunta ca ai plecat... Si, intre timp, am mai pierdut o multime de lucruri. Unele poate prea usor... M-ai vrut tot timpul o luptatoare. M-ai iubit tocmai pentru ce stiai ca pot si ca sunt. A ramas doar o umbra care, cu siguranta, te intristeaza. Dar e ceva ce nu s-a schimbat in mine: DORUL de tine. Crunt. Innebunitor. Inutil.

 

Ai grija de tine...pentru mine...

Pretul libertatii

 Urasc matematica. Cu atat mai mult cu cat o simt la fiecare pas suflandu-mi in viata. Fericirea pare de neatins. Iubirea costa dureros de mult. Linistea se castiga cu greu. Toate starile de bine sunt cuantificabile. E totul atat de matematic... 

 

Scoate viata la taraba ce vrei si ce nu vrei: bucurii la pret rezonabil, cate-o drama la pret de nimic. Ne targuim, indrazneti dar acceptam, in final, oferta. N-avem incotro. Platim pretul, primim ce pare ca ne dorim si pornim spre casa cu speranta ca sacosa ne e plina cu ce trebuie. Uneori dam gres in asemenea hal incat nici cel mai mare tomberon nu-i suficient de incapator pentru a adaposti ce-am carat de la piata.

 

Am vrut si eu, asemeni voua tuturor, putina iubire (hai, recunosc, putin mai multa...). Nefiind un bun negociator, am primit-o la un pret destul de piperat. S-a lasat cu lacrimi multe, dureri de nebanuit si dezamagire cat cuprinde. N-a fost sa fie. Poate in alta viata, la alta taraba...

 

Am pornit in cautarea libertatii. Am gasit-o ascunsa printre cateva legaturi de amor nebun si cuvinte frumoase. Am apucat-o cu ambele maini. O mai vanau cateva perechi de ochi. N-am intrebat cat costa. N-aveam niciun ban in buzunar. Am luat-o pe datorie. Mi-a dat-o viata. Zambind. Stia zambetul ei ce stia. Doamne, cat s-a mai distrat viata pe seama mea...

 

 

Povestea caprioarei

Mergeam ieri pe strada. La un semafor vad o zvarluga bruneta de vreo 4 ani, plina de carlionti, adunati evident la repezeala intr-o coada rebela. Purta un maieu cu cel putin trei numere mai mare, peste niste picioruse perfecte, dezgolite complet. Talpile goale simteau asfaltul asumat, fara nicio teama. O mana se misca liber pe langa trupul mic dar atat de viu. Cealalta statea agatata de turul unor pantaloni asezati pe un trup parca suparat pe viata, pe moarte, pe tot...

Ochii mei i-au urmarit mana agatata cu incapatanare de cea pe care o certam deja in gand pentru faptul ca si-a permis sa uite chiar si pentru cateva clipe ca e mama. Gestul ferm al fetitei despuia aproape fiinta nu cu mult mai mare decat ea. Pantalonii fluturau trist, un maieu la fel de labartat ca al fetiteti atarna buimac, lasand un san aproape invizibil la vedere. Talpile perfecte erau la fel de libere ca ale fetitei. Un singur lucru le diferentia pe cele doua: mainile. Mama le avea deasupra capului, intr-o incercare disperata de a sustine trei cutii pline cu ceva ce semana a fructe sau legume sau si una si alta... Corpul mic se clatina vizibil sub povara... Ochii erau lipsiti de orice licarire...Le-am cerut iertare in gand si-am alungat nodul din gat privind o floarea-soarelui ce se itea din cutia din varf... 

Mi-am coborat apoi privirea spe chipul caprioarei, cu teama ca voi regasi aceeasi tristete pe obrajii ei, pe buze si, mai ales, in ochi. Nu-mi amintesc sa fi vazut de destula vreme un suras atat de senin, ochi mai luminosi si obrajori mai curati. M-a privit zambind, la fel de de liber cum stapanea asfaltul. I-am intors zambetul si i-am soptit in gand ceva ce doar noi doua stim...
  

Furtuna din ochi

Am participat zilele trecute la un curs de perfectionare. Suna pompos. N-a fost deloc. A fost frumos, onest, asezat. Am cunoscut oameni cu zambet in ochi si dureri de nebanuit in suflet. Ma inclin cu respect! Povestile lor m-au facut sa inteleg ca, dincolo de suferintele marunte sau de adevaratele drame din vietile noastre, ramanem suflete ancora, constiinte puternice, trupuri pretext.

Am vorbit mult despre DISCRIMINARE pe teme  de gen, de etnie, de dizabilitati. Au fost multe discutii. Unele patimase. Altele emotionante. Ma voi referi la cea care m-a marcat. Dezbaterea pe marginea  documentarului "A Divided Class". O profesoara din State i-a supus pe elevii ei de clasa a III-a  unui experiment catalogat de unii drept dur, de altii genial. Timp de doua zile, copiii au fost impartiti in doua tabere: una reprezentata de cei ai caror ochi au culoarea albastra si cealalta alcatuita din cei cu ochii caprui. Pe scurt: intr-o zi, pustii albastrui au fost declarati de profesoara superiori celor cu ochi caprui, in cealalta zi rolurile au fost inversate. Au existat si "etichete": niste gulerase pe care "asupritii" trebuiau sa le poarte. Inca din prima zi, la cateva ore de la debutul experimentului, a aparut si prima bataie: o pereche de ochi caprui s-a razvratit; ochii albastri s-au aparat.

 Cruda experienta dar, se pare, utila. Multi ani mai tarziu, copiii deveniti adulti s-au reintors in scoala, unii impreuna cu partenerii, sa-si viziteze batrana profesoara. Au revazut filmul realizat in timpul experimentului si, dupa vizionarea acestuia, i-au impartasit profesoarei trairi vechi si noi. Lectia primita i-a facut sa inteleaga adevaratul sens al discriminarii.

Mi-as dori sa cred ca si noi ne putem invata copiii despre discriminare. Despre inutilitatea ei. Despre raul pe care il sadeste in sufletele noastre si, mai ales, despre ranile pe care le deschide in sufletele celor pe care ii ranim. Despre cat de important este sa inteleaga ca egalitatea de sanse nu e doar o expresie, ci un drept al nostru al tuturor, indiferent de culoarea pielii, statut social, sex, varsta etc. Despre faptul ca IUBIREA este mult mai la indemana decat URA, CURAJUL mult mai util decat FRICA...

 

De-a v-ati-ascunselea

Se-ntampla sa intram in impas...de idei, de sentimente, de ce vreti voi... Ne panicam... Si frica naste urat si murdar... Constiinta, pentru cei care au, nu ii lasa sa faca rau si incepe un joc la fel de crud: de-a v-ati ascunselea sentimentelor...

Iubesc?  Voi mima indiferenta, pentru ca stiu ca indiferenta doare uneori mai tare decat lipsa iubirii.

Doresc? Tac. Voi fi in siguranta.

Mi-e frica? Nu-mi expun vulnerabilitatea... e prea riscant... Imi fac curaj sau macar pretind...Si zambesc... Cei mai multi nu se prind de truc...

Imi vine sa urlu... de una, de alta... Bag capul in perna si-i incredintez ei toata durerea mea, doar e cea mai sigura confidenta...

Ma sufoca singuratatea? Aiurea! N-a murit nimeni de asa ceva sau, cel putin, nu am auzit sa fie trecuta pe undeva la cauza decesului... Un window shopping scurt, o inghetata cu alune de padure, o cana mare cu apa si muuuulta lamaie, o Fergie cu decisiva "Big Girls Don't Cry" si fuge singuratatea sau, in cel mai rau caz, se ascunde intr-un colt de suflet si sta acolo pana la urmatorul moment de panica.

Regrete? Cica nu trebuie sa regret nimic. Totul se intampla cu un scop. Mai ales lucurile urate. Sunt lectii de viata din care castigi/inveti cate ceva. Asa ca pretind ca nu am niciun regret. Zambesc, pretind ca iert si, mai ales, ca uit. Si cat de experimentata si castigata ma simt! Bleah...

Si uite-asa, zi de zi, joc cel mai cunoscut joc al copilariei mele: de-a v-ati-ascunselea. Si-n jocul meu intri si tu. Si ne jucam din zori si pana-n creierii noptii. Uneori castig eu. Alteori tu. Niciodata amandoi. De cele mai multe ori niciunul. Si, epuizati, ne intindem sufletele aproape de inima pamantului. Ne incarcam putin si-o luam de la capat.

Dar oare pana cand?

Ramas bun

Intr-o zi ti-am privit palma dreapta. Cu teama si speranta. Ti-am parcurs liniile cu sfintenie si teama s-a risipit. Liniile te brazdau atat de clar, incat speranta s-a transformat imediat in certitudine. Degetele tale mi-au aratat directia catre un inceput. Il asteptam, il cautam dar am ales sfarsitul. Pentru ca mi s-a parut prea simplu ca sa nu fie complicat.

A ramas un gol imens. Pe care nu-l umple nimic. Doar uneori, noaptea, cand perna doare, amintirea a tot ceea ce am fost. Suflete impletite, trupuri ingemanate, ganduri incepute de unul pentru a fi continuate de celalalt, vise promise atarnand atat de greu...

Si-ti revad palma iar si iar. Ii sarut amintirea. Cu fiecare linie, cu fiecare ramificatie... Mai ales pe cea care nu pleaca de nicaieri... 

Dar te las sa crezi ca am vrut sa pleci...