Te dojeneste viata uneori, Te lasa intreg in lumea asta (cu maini, picioare, minte limpede si inima curajoasa) iar tu uiti de toate minunile astea. Si vine viata si te trage de urechi. Iti pune un bocanc pe suflet si apasa. Si tu uiti sa respiri. Asa, deodata. Deschizi gura in cautarea aerului, holbezi ochii ca tampitul, neintelegand ce se intampla cu tine. Aerul nu e nicaieri. Realizezi ca, fara el, exista o singura cale, pe care inca nu vrei sa o apuci. Te scuturi si tragi aer in piept cu toata fiinta ta. Intelegi ca doar de tine depinde cum va continua jocul. Daca va continua...
Aerul vine greu… Il caut de vreo luna. Prin paturi de spital, cabinete medicale. Printre mirosuri de nedescris, frici paralizante, dor sfasietor de cerul ochilor copiilor mei. Venele mi-au cedat de mult. Sunt toata o durere. Insa stiu un singur lucru: nu sunt pregatita sa ma opresc. Mai am atat de multe lucruri de facut. Mai am, in primul rand, atat de mult de iubit. Am atat de multe zambete de oferit. Atat de multi copii de mangaiat. Atatea lacrimi de sters. Sunt atatea suflete legate de al meu, incat aerul nu are decat o varianta: sa imi reintre in plamani, in suflet, in creier. Sa ma ajute sa ma ridic. Nu ca sa redevin ceea ce am fost. NU. Ci ca sa am sansa sa ma rescriu. Sa fiu povestea care m-am nascut sa fiu.
Am cerut candva TIMP. L-am primit acum , ce-i drept nu tocmai in forma cea mai de dorit. Am timp acum sa inteleg ce m-a adus aici. Pentru ca nu am ajuns in punctul asta intamplator, ci pentru ca am lasat suferinta sa ma imbrace pana la sufocare. O viata intreaga am adunat cu incapatanare toate suferintele lumii . Le-am facut culcus in sufletul meu si le-am respirat clipa de clipa, pana am devenit o singura fiinta. Toate zambetele mele au invatat sa ascunda: lacrimi, nopti netraite, pumnul in stomac ce ma trezea cu precizie de ceasornic, cosmaruri de nepovestit, zile traite haotic de teama ca, atunci cand ma voi opri, vor navali din nou fricile si durerea.
E suferinta mea. Face parte din mine. O iubesc ireal. Si ea pe mine. Dar inteleg ca a venit momentul sa ne luam ramas-bun. Toate relatiile au un inceput si un sfarsit. Doare. Avem o relatie atat de lunga si de intortocheata. Dar a venit momentul sa ne desprindem una de cealalta.
- Draga mea, nu vreau sa ma intelegi gresit! Asa ca iti voi spune treaba asta cat mai clar cu putinta: NU TE MAI VREAU IN VIATA MEA! Sunt atat de obosita de prezenta ta in fiecare colt al sufletului meu! Mi-ai fost alaturi o viata intreaga. E destul. Vreau o noua viata, alaturi de altcineva! Sunt pregatita! Vreau sa rad in hohote, vreau sa dansez, vreau sa fac dragoste pana la epuizare, vreau sa vad lumea asta minunata cu privirea senina, vreau sa plang doar de bucurie. Vreau si am sa fac toate lucrurile astea PENTRU CA MERIT!
SUNT CEEA CE SUNT SI CEEA CE SUNT NU ARE NEVOIE DE NICIO SCUZA, iti amintesti? Asta scrie in/pe mine. Nu s-a schimbat si nu se va schimba niciodata. Sunt spiritul liber pe care doua suflete l-au adus cu iubire in lumea asta sa nasca iubire. Sunt tot focul lumii adunat intr-un trup. Si cer in privire. Si apa rece cand ti-e sete. Sunt imblanzitoare de suflete nebune. Hai sa-mi aduc aminte de toate astea! Hai sa ma iubesc pe mine, cum nu am iubit in viata mea pana acum!
Hai, IUBIRE! Reinvata-ma SA RESPIR! Adu-mi aminte de MINE!
