Te-am urat cand ai plecat. Din tot sufletul meu. Pentru ca golul pe care l-ai lasat stiam ca nu-l va putea umple nimeni. Si pentru ca am simtit ca n-ai luptat deloc. Ti-a placut ideea de aventura. Ai vrut neaparat sa vezi dincolo de zid.
Si m-am urat pe mine. Pentru ca, dupa ce m-am razboit cu tine, dupa ce ti-am prelungit agonia, din egoism, recunosc, m-am lasat prinsa in jocul tau. Si te-am lasat sa pleci.
Ai facut-o asa cum ti-a placut tie: savurand o tigara fara filtru, cu geamul larg deschis. Fara martori, fara povestitori. Ma intreb daca in clipele alea ti-am trecut prin gand. Probabil ca nu. Aveai telefonul permanent langa tine. Multa vreme m-am pacalit ca mi-ai dat macar un apel. Si ca l-am sters din greseala. Acum stiu ca nu a fost asa. Nu m-ai avut in gand. Pentru ca iti eram prea mult in suflet...
Sper ca aventura merita...
Stiu ca ma vezi...Si ca nu-ti plac tot timpul... Mai ales in ultima vreme... Imi cauti cu siguranta "rasul din privire"... L-am pierdut, recunosc, o data cu telefonul care ma anunta ca ai plecat... Si, intre timp, am mai pierdut o multime de lucruri. Unele poate prea usor... M-ai vrut tot timpul o luptatoare. M-ai iubit tocmai pentru ce stiai ca pot si ca sunt. A ramas doar o umbra care, cu siguranta, te intristeaza. Dar e ceva ce nu s-a schimbat in mine: DORUL de tine. Crunt. Innebunitor. Inutil.
Ai grija de tine...pentru mine...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu