Epistola

Mai sunt oameni (putini, ce-i drept) care scriu si trimit scrisori. Scrisori de suflet, cuminti, asezate. Scrisori arzande in care se redau pe ei insisi pentru ca le e mai usor asa. Scrisori timide care vor sa spuna dar se rusineaza si aleg doar sa sugereze, astfel incat destinatarul se vede nevoit sa citeasca printre randuri.

Unele sfarsesc in sertare, netrimise de teama sau din orgoliu. Altele, mai putin norocoase, ajung pe fundul unui cos de gunoi si, daca sunt cu adevarat ghinioniste, cosul este roz-roz.

Cu putin noroc, mai putin de jumatate dintre scrisori ajung in mainile destinatarilor. Aici, lucrurile se complica din nou. Cel caruia i-ai scris poate fi norocosul posesor al unei inteligente emotionale care sa-i permita sa simta si sa patrunda intelesul vorbelor tale. Sau poate alege s-o trimita, fara s-o deschida, in acelasi cos (fie, de data asta este unul clasic, cenusiu).

Dar mai este o categorie reprezentata de cei care corespondeaza. Dialogul epistolar este o binecuvantare pentru ei. Isi astern sentimentele cu nerabdare si asteapta raspunsul cu smerenie. Astia sunt oamenii pentru care sms-urile sunt doar niste inventii triste. Ei pot petrece nopti intregi asternand pe hartie sau devorand fraze vii, mustind de sentiment. Nu-i inteleg pe cei ce nu-s ca ei dar nici nu pretind sa fie intelesi. Ei doar scriu si asteapta sa citeasca...  Si, din cand in cand, mai beau o ciocolata calda...