Dulapul Zanei Scortisoara

Frig tare afara!!! Copaci zgribuliti, catei morocanosi, cate-un clinchet de clopotel zgandarit de vantul tot mai nerabdator sa scuture norii aducatori de zapada...

Casuta alba de pe Strada Linistita din orasul Zumzet, singura casa alba, mica, unde vara doarme Obama, motanul cartierului, cand sub brad, cand langa trandafirul rosu, nu simte frigul de-afara. Aici e cald si multa lumina.Si, de cele mai multe ori, foarte liniste. Doar uneori, cand noaptea se asterne molcoma peste toate, picurand stropi de vis pe genele copiilor cuminti, de undeva din bucataria senina a casei se aud niste soapte.

Daca nu ai somn si o iei tiptil dupa mirosul inconfundabil, te trezesti nas in nas cu o lume de poveste. Poarta ti-o deschide chiar stapana taramului: Zana Scortisoara. Dar nu asa, oricum. Ai nevoie de o parola. In fiecare zi si in fiecare seara alta. Uneori esti primit cu zambet cald si o cescuta de cafea, alteori, daca te prezinti nepoliticos sau incruntat, Zana te alunga, de teama sa nu ii sperii puii de lingura. Ai nevoie de putin zahar brun pentru niste fursecuri? Zana tine sfat si, daca zaharnita crede in harul tau de bucatar, te imprumuta cu drag. Daca n-o convingi, te amana doar. Sa mai cresti un pic intr-ale bucatariei.

Dar de cateva zile, in dulap e mare zarva. Zana e tot bosumflata. Nimeni nu a mai reusit sa-i deschida dulapul. In Casa Alba nu a mai baut nimeni ciocolata calda, nu s-a mai auzit ceainicul suierand, laptele a fost baut la micul dejun fara miere si, cel mai trist, fara pic de scortisoara. Bucataria plina de lumina candva e  trista de cand usa dulapului nu s-a mai deschis. Se mai aude doar din cand in cand cate un oftat.

De-as avea putin timp si muuuuulta rabdare, as cerceta si-as incerca sa aflu ce vant neprielnic a zdruncinat taramul de poveste cu aroma de scortisoara.

Poate am sa fac rost de timp si poate, daca am noroc, voi gasi prin buzunare si un rest de rabdare. Si-am sa incerc sa dezleg misterul. Pana atunci, voi sa fiti cuminti, sa visati frumos si sa-l lasati pe Mos Craciun sa va aduca ce crede el de cuviinta. Ca el stie cel mai bine...

Ascultand soaptele cailor

Cand lumea freamata de bucurie ca azi e o zi mare, in pasi de parada, cu gandul la ciolanul din fasole si sufletul la orice alta tara decat cea pe care o gratuleaza cu atata usurinta, eu mi-am luat lumea-n cap si copiii in masina unei prietene si am intins-o la ceas de pranz, lipsit de taina, catre un loc unde imi respira sufletul cu adevarat.

Undeva in afara Bucurestiului, nici prea departe sa te simti sfasiat dar suficient de departe ca sa intelegi diferenta, ma asteptau oameni simpli care s-au bucurat din suflet ca m-au revazut, vreo doua pisici suparate rau pe vremea de-afara si o turma de caini a caror dispozitie, ca si a noastra, le oglindea sufletul obosit sau, dupa caz, jucaus.

Dar, dincolo de toate astea, eu asteptam sa-i revad pe EI. Sa le simt caldura, sa le privesc ochii blanzi si sa le ascult sufletul soptindu-mi. Ca nu am de ce sa ma tem. Ca va veni si linistea, si bucuria. Ca va fi bine. Si sunetul inimii lor a fost atat de clar, incat nu am avut nevoie decat sa deschid lacatul sufletului meu. Si el a inteles tot ce era de inteles.

E drept ca m-a ajutat si sunetul lemnelor trosnind convingator a poveste de adormit Mara in serile cand pica ochelarii de pe nas si totusi inima sprintena nu ingaduie somnului sa sarute ochi frumosi  si obositi.

Si ciocolata aburinda in cana ce-mi mangaia mainile. Si scrasnetul rotilor carutei pe care o admiram de la geam, imaginandu-mi-o pe un drum inghetat de tara, incarcata cu suflete de oameni liberi cu adevarat.

Mi-am ascultat copiii razand in hohote, din cele mai tembele motive, le-am sorbit inocenta cu sete si le-am admirat increderea si convingerea ca unul din cainii pe care ii mangaiau e un lup adevarat, venit din padure de dor sa fie iubit. I-am privit calarind semet dar atat de aproape de inima cailor lor frumosi care, cu siguranta, le soptea si lor ceea ce aveau nevoie sa auda ca sa se simta intregi. Le-am rasplatit frumusetea cu zambete, un papanas cu dulceata de caise si un ceai fierbinte.

Iar la final m-am privit adanc in ochii unei mate venite parca de pe alta lume, sa-mi aduca aminte de mine. O privire directa, patrunzatoare, fara drept de apel: "Revino-ti! Si mai treci pe la noi din cand in cand!" 

O sa mai trec si promit sa aduc si niste biscuiti cu lapte! Ca mi-a zis Mara ca Mos Craciun e la dieta...