Povestea caprioarei

Mergeam ieri pe strada. La un semafor vad o zvarluga bruneta de vreo 4 ani, plina de carlionti, adunati evident la repezeala intr-o coada rebela. Purta un maieu cu cel putin trei numere mai mare, peste niste picioruse perfecte, dezgolite complet. Talpile goale simteau asfaltul asumat, fara nicio teama. O mana se misca liber pe langa trupul mic dar atat de viu. Cealalta statea agatata de turul unor pantaloni asezati pe un trup parca suparat pe viata, pe moarte, pe tot...

Ochii mei i-au urmarit mana agatata cu incapatanare de cea pe care o certam deja in gand pentru faptul ca si-a permis sa uite chiar si pentru cateva clipe ca e mama. Gestul ferm al fetitei despuia aproape fiinta nu cu mult mai mare decat ea. Pantalonii fluturau trist, un maieu la fel de labartat ca al fetiteti atarna buimac, lasand un san aproape invizibil la vedere. Talpile perfecte erau la fel de libere ca ale fetitei. Un singur lucru le diferentia pe cele doua: mainile. Mama le avea deasupra capului, intr-o incercare disperata de a sustine trei cutii pline cu ceva ce semana a fructe sau legume sau si una si alta... Corpul mic se clatina vizibil sub povara... Ochii erau lipsiti de orice licarire...Le-am cerut iertare in gand si-am alungat nodul din gat privind o floarea-soarelui ce se itea din cutia din varf... 

Mi-am coborat apoi privirea spe chipul caprioarei, cu teama ca voi regasi aceeasi tristete pe obrajii ei, pe buze si, mai ales, in ochi. Nu-mi amintesc sa fi vazut de destula vreme un suras atat de senin, ochi mai luminosi si obrajori mai curati. M-a privit zambind, la fel de de liber cum stapanea asfaltul. I-am intors zambetul si i-am soptit in gand ceva ce doar noi doua stim...