Un pescăruș... Doi pescăruși...
Urmăream zilele trecute plimbarea șăgalnică a norilor pe un cer deloc indiferent ( părea iritat de prea mult sau prea puțin, de prea devreme sau prea târziu, de prea sau deloc). E un joc pe care copiii mei îl joacă atunci când au epuizat formele mai concrete de ghidușie: dau nume norilor.
- Uite, mami, ăla are cocoașă! E o cămilă sau un dromader?
- Și dincolo parcă e un inorog... Sau e un rinocer?
- Nu știu, dragii mei! Dar, cu siguranță, văd acolo un corn...
Și joaca de-a prietenii norilor continuă până găsim un petec de cer senin sau până adorm puii!
Asta făceam și deunăzi când, dintre nori, a țâșnit un pescăruș temerar. Se vedea bine cât de mult îi place ce face. Părea că se joacă. Vântul îl purta gratuit, în baza prieteniei incontestabile. Marea îi oferea tot ce avea nevoie: hrană, muzică, emoție... Și totuși ceva lipsea din peisaj. Ceva îmi dădea sentimentul că pescărușul meu nu-i tocmai fericit! Nu mi-a luat mult timp să înțeleg motivul: temerarul meu, frumosul meu, îndrăgitul de vânt și mare, era ... FOARTE SINGUR!!! Dar, cât ai zice "of", de nicăieri a apărut un alt pescăruș. Nu știu dacă la fel de frumos sau la fel de temerar. Părea puțin mai mic și mai timid. Dar vântul îl purta la fel de lin și marea își frământa valurile în același ritm și pentru prietenul cel nou. Iar pescărușul temerar a început deodată să strălucească mai tare. Știa și el că nu mai e singur!
Urmăream zilele trecute plimbarea șăgalnică a norilor pe un cer deloc indiferent ( părea iritat de prea mult sau prea puțin, de prea devreme sau prea târziu, de prea sau deloc). E un joc pe care copiii mei îl joacă atunci când au epuizat formele mai concrete de ghidușie: dau nume norilor.
- Uite, mami, ăla are cocoașă! E o cămilă sau un dromader?
- Și dincolo parcă e un inorog... Sau e un rinocer?
- Nu știu, dragii mei! Dar, cu siguranță, văd acolo un corn...
Și joaca de-a prietenii norilor continuă până găsim un petec de cer senin sau până adorm puii!
Asta făceam și deunăzi când, dintre nori, a țâșnit un pescăruș temerar. Se vedea bine cât de mult îi place ce face. Părea că se joacă. Vântul îl purta gratuit, în baza prieteniei incontestabile. Marea îi oferea tot ce avea nevoie: hrană, muzică, emoție... Și totuși ceva lipsea din peisaj. Ceva îmi dădea sentimentul că pescărușul meu nu-i tocmai fericit! Nu mi-a luat mult timp să înțeleg motivul: temerarul meu, frumosul meu, îndrăgitul de vânt și mare, era ... FOARTE SINGUR!!! Dar, cât ai zice "of", de nicăieri a apărut un alt pescăruș. Nu știu dacă la fel de frumos sau la fel de temerar. Părea puțin mai mic și mai timid. Dar vântul îl purta la fel de lin și marea își frământa valurile în același ritm și pentru prietenul cel nou. Iar pescărușul temerar a început deodată să strălucească mai tare. Știa și el că nu mai e singur!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu