ZBOR

Te-am întâlnit în anotimpul fulgilor de nea. Alergam după fluturi. Cu mâinile goale și sufletul plin... De un dor nebun de a iubi. Complet. Fără justificări, fără așteptări, fără ecuații sau scenarii.

Gândurile ni s-au intersectat într-o dimineață. M-ai simțit imediat. M-ai apostrofat în gând, zâmbind serios:
- Nu-i vremea fluturilor! Dar știi, și fulgii sunt tot un fel de fluturi, doar că viața lor este chiar mai scurtă. Uneori dansul lor e mai seducător, mai pasional.

M-am oprit din alergat preț de un surâs. Ți-am scanat irisul. Te-am adulmecat cu nări fremătânde. Mi-am mângâiat în gând umărul de palma ta dreaptă.

- Îmi prinzi un fulg?

Ai devenit deodată serios ( te prinde jocul ăsta). Te-ai aplecat și mi-ai șoptit ceva. Nu m-am străduit să înțeleg pentru că am simțit că, indiferent ce-au vrut să-mi spună vorbele tale, toată ființa ta mă va face să simt înzecit.

Mi-ai prins pumnul în mâna stângă și, împinși parcă de un resort, am început să alergăm. N-am întrebat încotro. Pentru că știam că n-aveai nici tu habar. Am râs ca un copil. Ai sărutat lacom visul din privirea mea. Fuga noastră s-a întețit. Și, în scurt timp, s-a transformat în zbor.

- Ți-au crescut aripi!

- Iar tu ești din ce în ce mai albă...

- Ce frumos mă îmbraci! Uite, mă poți lua la suflet!

- Nu, fulgul meu! Mi-e teamă să nu te topesc! Mai degrabă te sorb, să îmi ajungi direct în inimă. Poate îți va plăcea...

A început să ningă...cu fluturi...